Kuuk Thaayorre este o limbă vorbită de o comunitate de aborigeni din Australia. O caracteristică a acesteia este că folosește puncte cardinale și nu adverbe de loc.
„Ce mai faci? Bine, mă duc spre sud vest.”
„Ți s-a desfăcut șiretul la pantoful din est.”
Și tot așa. Practica asta constantă îi face să se orienteze excelent în spațiu și să fie navigatori desăvârșiți.
Eu, de exemplu, aș zice că sunt tristă pentru ceea ce s-a întâmplat aseară în sud est, dar aș găsi speranță în toate micile fapte de bine care știu că se întâmplă în nord. Ceea ce mă fascinează în comunicarea aceasta este că trebuie să stabilești un reper, ceea ce implică o alegere și, deci, responsabilitate.
Fiecare dintre noi, suntem, de fapt, reper pentru punctele cardinale ale acestei societăți, pentru ceea ce este considerat valoare, ordine, drept. Noi dăm direcția, fie că o indicăm expres, fie că ne facem că nu suntem prezenți. Când navigăm aiurea, tot noi suntem la timonă.
Scriu aceste rânduri și din sud vest mă privește un zarzăr plin de flori. Dar plin-plin. E o minge uriașă de alb și de primăvară. De trei sau patru ani are o cracă aproape ruptă, care atârnă ca un braț inert. E o cracă mare, care este chiar un pic periculoasă, dar nu ne-am îndurat să o tăiem, fiindcă zarzărului nu-i pasă de accident și înflorește în brațul mort cu mai multă viață, parcă. Pentru cine nu știe despre trauma copacului, imaginea zarzărului înflorit este una a unei fericiri complete, rotunde. Nimic nu se poate citi pe sub explozia de flori.
Oare ce vede zarzărul meu în nord est? Mă întreb dacă experiența proprie l-a învățat să privească dincolo de veșminte lucitoare…
Voi cum înfloriți în primăvara asta care nu-i nici prea caldă, nici prea bună, nici prea ușoară? Și în ce punct cardinal? Parcă e nevoie de repere, nu-i așa?
