Fericirea este ”scop uman fundamental”, prevede o rezoluție adoptată în anul 2011 de Adunarea Generală a ONU. Aceeași rezoluție face apel la o ”abordare mai incluzivă, echitabilă şi echilibrată privind creşterea economică, care să promoveze fericirea şi bunăstarea tuturor oamenilor”. Azi, 20 martie, este ziua internațională a fericirii.
Acum câteva zile, după ore de drum prin munți sterpi și reci, am ajuns la marginea deșertului, în Maroc, lângă granița cu Algeria. Era o întindere de gol, bolovăniș, cenușiu închis. Din loc în loc, de pe lângă o piatră ternă, scotea capul o floricică firavă, uitându-se vinovat în jur. Nu era locul ei acolo, dar dacă tot crescuse, viețuia liniștit. Erau doar câteva, oricum. Noi înaintam spre deșert, urmărind peisajul parcă rupt din Lună. Lăsam în urmă niște cutii, al căror rost nu-l vedeam. Peste un kilometru, altele. Aranjate cumva, dar pentru ce oare?
„A, ne spuse șoferul marocan, sunt stupi. Albine, miere, știți voi.”
Stupi? În marea de piatră? Aici?
A oprit mașina și a arătat către una dintre flori. Să ne înțelegem, cât cuprindeam cu ochii poate erau 15-20. „Avem noroc în zona asta, sunt flori”. Avem noroc…
Câteva zile mai târziu trebuia să ajungem la un râu. Nu îmi era clar cum putea curge un râu prin deșert, dar în descrierea traseului apărea clar faptul că vom traversa un râu. Și am traversat, este adevărat, o albie seacă. „Nu e apă acum, ne-a spus ghidul nostru, dar e un râu. Când plouă în munți, pentru 2-3 zile, curge apă pe aici”. Și a zâmbit a fericire. Locul acela era legat de apă.
Fericirea nu-i creată în matriță. Ea se învață deschizându-ne către lume, ascultându-i și înțelegându-i pe ceilalți, dăruind. Când stăm pe marginea unui râu ce curge continuu, să trimitem un gând către omul din Sahara care se bucură la apa viitoare. Și el ne va trimite înapoi liniște și surâs cald.
Să fim fericiți! Împreună.
