Printr-o hotărârea recentă pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se subliniază că perioadele de repaus zilnic și săptămânal constituie două drepturi distincte care urmăresc obiective diferite.
Repausul zilnic permite lucrătorului să se sustragă din mediul său de lucru pe parcursul unui număr determinat de ore, care trebuie să fie nu numai consecutive, ci și să urmeze direct unei perioade de lucru.
Repausul săptămânal permite lucrătorului să se odihnească în cursul fiecărei perioade de șapte zile.
În consecință, trebuie să se garanteze lucrătorilor exercitarea efectivă a fiecăruia dintre aceste drepturi.
Or, o situație în care repausul zilnic ar face parte din repausul săptămânal ar goli de conținut dreptul la repaus zilnic, privând lucrătorul de valorificarea efectivă a acestuia, atunci când beneficiază de dreptul la repaus săptămânal.
În acest context, Curtea reține că Directiva privind organizarea timpului de lucru nu se limitează să stabilească în mod global o perioadă minimă pentru dreptul la repaus săptămânal, ci precizează în mod expres că această perioadă se adaugă perioadei aferente dreptului la repaus zilnic.
Rezultă că perioada de repaus zilnic nu face parte din perioada de repaus săptămânal, ci se adaugă la aceasta, chiar dacă îl precedă în mod direct.
Dispozițiile mai favorabile pe care eventual le-ar prevedea o reglementare națională în raport cu directiva, în privința duratei minime a repausului săptămânal, nu pot priva lucrătorul de alte drepturi care îi sunt conferite prin această directivă și în special de dreptul la repaus zilnic. Astfel, repausul zilnic trebuie să fie acordat independent de durata repausului săptămânal prevăzută de reglementarea națională aplicabilă.
(Hotărârea CJUE în cauza C-477/21 | MÁV-START)
foto:laura-davidson/unsplash.com
