Printr-o decizie cu caracter obligatoriu pronunțată de instanța supremă în luna septembrie și publicată astăzi, 21 octombrie 2024, în Monitorul Oficial, s-a stabilit că indemnizația de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizației de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice și funcționarilor publici.
Printre altele, ICCJ a reținut că:
„ (…) potrivit art. 150 alin. (1) și (2) din Codul muncii, salariatul beneficiază, pentru perioada concediului de odihnă, de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă, și care reprezintă media zilnică a drepturilor salariale anterior indicate din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, înmulțită cu numărul de zile de concediu.
Astfel, baza de calcul în raport cu care se calculează indemnizația de concediu de odihnă include salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent.
Pentru a stabili caracterul permanent al indemnizației/sporurilor avute de salariat nu este suficient a se stabili frecvența plății, anterior efectuării concediului de odihnă, ci trebuie verificat, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă acel element al remunerației lunare constituie o compensare pentru un inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin salariatului potrivit convenției de muncă încheiate cu angajatorul.
Acele elemente ale remunerației globale a salariatului care au ca scop acoperirea unor costuri ocazionale ce intervin în contextul executării sarcinilor de serviciu nu trebuie avute în vedere la calculul indemnizației de concediu de odihnă.
În concret, acordarea indemnizației de hrană nu implică compensarea unui efort suplimentar pe care trebuie să îl facă salariatul în activitatea desfășurată la angajator sau a unui risc pe care îl presupune munca, ci reprezintă o sumă, cu caracter alimentar, primită în considerarea perioadei de activitate efectivă pentru executarea sarcinilor la locul de muncă.
Acest drept salarial nu este aferent statutului personal sau profesional al salariatului, nefiind, de altfel, stabilit și acordat în considerarea condițiilor specifice ale locurilor de muncă și atribuțiilor corespunzătoare statutului profesional.”
(ICCJ – Decizi nr. 13/2024, pronunțată în recurs în interesul legii)
foto:element5-digital/unsplash.com
