Dreptul la preaviz aparține persoanelor concediate, în anumite cazuri prevăzute de Codul muncii:
- în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;
- în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat;
- în cazul desființării locului de muncă ocupat de salariat.
Potrivit legii, în aceste situații, persoana concediată (cu excepția celei care este necorespunzătoare profesional și care se află în perioada de probă) are dreptul la un preaviz, ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare.
Durata preavizului este unul dintre elementele care trebuie cuprins în mod obligatoriu în decizia de concediere.
Totuși, instanța supremă a decis că lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a mențiunii privind durata preavizului acordat salariatului nu este sancționată cu nulitatea deciziei și a măsurii concedierii, atunci când angajatorul face dovada ca i-a acordat salariatului preavizul cu durata minimă prevăzută de Codul muncii sau cu durata prevăzută în contractele colective sau individuale de muncă, în ipoteza în care aceasta este mai favorabilă angajatului.
foto:dylan-gillis/unsplash.com
