Într-o localitate în care persoanele aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20%, includerea condiției privind cunoașterea limbii materne a cetățenilor aparținând respectivei minorități naționale între condițiile necesare ocupării unui post de conducere în cadrul unui serviciu social aflat în structura aparatului de specialitate al primarului nu întrunește condițiile legale pentru a fi reținută existența unei fapte de discriminare pe criteriul de limbă.
Aceasta este concluzia la care au ajuns judecătorii instanței supreme care au avut de verificat legalitatea unei decizii a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
„Potrivit dispozițiilor art.76 alin.(3) din Legea nr.215/2001 „în condițiile prevăzute de alin. (2), în posturile care au atribuții privind relaţii cu publicul vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective”, iar potrivit dispozițiilor art.15 din H.G. nr.1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea nr.215/2001, „în unitățile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparținând unei minorități au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau județene, în compartimentele care au atribuții privind relații cu publicul, vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective”.
Nu poate fi primită interpretarea acestor prevederi legale în sensul că, în realitate, obligativitatea cunoaşterii limbii minorității naționale revine doar în cazul celor care lucrează în compartimentele care au atribuţii privind relaţiile cu publicul, astfel încât în cazul unui post din cadrul unui serviciu al unei unități administrativ teritoriale, în atribuțiile căruia intră ca sarcini şi responsabilităţi principale, printre altele, reprezentarea în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile publice, cu persoanele fizice şi juridice, din ţară şi din străinătate, informarea şi relaționarea cu persoanele care beneficiază sau care ar dori să beneficieze de serviciile publice oferite, această cerință nu ar fi aplicabilă.
Astfel, în condițiile în care, încadrarea şi a unor persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective în posturi care au atribuţii privind relaţii cu publicul este reglementată prin lege, și cum nu poate fi reținută nicio contradicție între prevederile art.76 alin.(3) din Legea nr.215/2001 şi cele ale art.15 din HG nr.1206/2001 (hotărârea de Guvern exemplificând, doar, cazul unui compartiment care poate face atare încadrări de personal, fără a nega norma cuprinsă în lege), introducerea condiției de cunoaștere a limbii minorităților naționale pentru participarea la un concurs de ocupare a unui post ale cărui atribuții presupun cu evidență, o activitate ce implică relaționarea cu publicul, nu poate constitui discriminare pe criteriul de limbă, care să conducă la deosebire, excludere, restricție sau preferinţă, în sensul art. 2 alin.(1) din O.G. nr.137/2000.”
ÎCCJ, SCAF – Decizia nr. 1075 din 24 februarie 2022
foto: bill oxford/unsplash.com
