“Curtea reține că în sens legal, decizia de sancționare disciplinară este un act formal, iar conținutul acesteia este impus prin norme imperative, sub sancțiunea nulității. În acest sens, lipsurile deciziei nu pot fi complinite, întrucât actul sancționator are caracter unitar și conținut prescris obligatoriu.
Este real că legea stabilește doar mențiunile obligatorii ale deciziei de sancționare disciplinară, fără a preciza conținutul acestora, însă dacă s-ar reține ca suficientă modalitatea apelantei de a întocmi decizia, s-ar încălca însăși rațiunea legii privitoare la obligativitatea cuprinsului actului de sancționare.
Astfel, apelanta s-a limitat în cuprinsul hotărârii la a realiza o enumerare generică și neindividualizată, lipsită practic de conținut concret, stipulând că fapta săvârșită de către salariată constituie încălcări ale obligațiilor prevăzute în actul constitutiv al societății, a contractului individual de muncă, a fișei postului și a regulamentului de ordine interioară.
Lipsa expunerii clare, directe și precise a normativului intern încălcat, lipsește în mod efectiv contestatorul de exercițiul dreptului la apărare.
Mai mult, în cazul nulității exprese, legea prezumă în mod absolut existența vătămării intereselor beneficiarului prezumției, astfel încât acesta nu trebuie să dovedească existența vătămării, ci exclusiv neobservarea formelor legale imperative.
În acest sens, art. 252 alin. 2 C Muncii este imperativ, iar încălcarea prevederilor sale atrage direct și indubitabil sancțiunea nulității absolute.”
Curtea de Apel Iași – decizia 341/2016
