Într-o decizie pronunțată recent, CJUE a răspuns întrebărilor adresate de o instanță românească, precizând că perioada în care un lucrător urmează o formare profesională care îi este impusă de angajatorul său, care se desfășoară în afara locului său obișnuit de muncă, în localurile prestatorului serviciilor de formare, și în care nu își exercită atribuțiile obișnuite constituie „timp de lucru”.
Curtea arată în motivarea sa că noțiunile de „timp de lucru” și de „perioadă de repaus” se exclud reciproc. Prin urmare, perioada de formare profesională a unui lucrător trebuie să fie calificată ori „timp de lucru”, ori „perioadă de repaus” în sensul aplicării Directivei 2003/88, întrucât aceasta din urmă nu prevede o categorie intermediară.
Curtea a statuat deja că un factor determinant pentru a considera că sunt prezente elementele caracteristice ale noțiunii de „timp de lucru”, în sensul Directivei 2003/88, este faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul indicat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a‑și furniza imediat serviciile în caz de nevoie.
În acest context, locul de muncă trebuie înțeles ca fiind orice loc în care angajatul este chemat să desfășoare o activitate la ordinul angajatorului său, inclusiv atunci când acest loc nu este locul în care își desfășoară în mod obișnuit activitatea profesională. Or, atunci când un lucrător primește instrucțiuni din partea angajatorului său să urmeze o formare profesională pentru a putea exercita funcția pe care o deține și atunci când, în plus, acest angajator a semnat el însuși contractul de formare profesională cu întreprinderea chemată să asigure această formare, este necesar să se considere că, în perioadele de formare profesională, respectivul lucrător se află la dispoziția angajatorului său.
În opinia Curții, este lipsită de relevanță că obligația de a urma o formare profesională decurge din reglementarea națională. Este de asemenea lipsită de relevanță împrejurarea că perioadele de formare profesională se desfășoară, în tot sau în parte, în afara programului normal de lucru, din moment ce, în sensul noțiunii de „timp de lucru”, nu se face distincție în funcție de aspectul dacă acest timp este sau nu efectuat în cadrul orelor normale de lucru.
Pe de altă parte, faptul că formarea profesională în discuție nu se desfășoară la locul obișnuit de muncă al lucrătorului, ci în localurile întreprinderii care furnizează serviciile de formare, nu schimbă cu nimic faptul că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul indicat de angajator și nu împiedică, în consecință, calificarea perioadelor de formare profesională în cauză ca fiind „timp de lucru”.
În sfârșit, nici faptul că activitatea desfășurată de un lucrător în perioadele de formare profesională este diferită de cea exercitată în cadrul atribuțiilor sale obișnuite nu se opune ca aceste perioade să fie calificate drept timp de lucru în cazul în care formarea profesională este urmată la inițiativa angajatorului și, în consecință, lucrătorul este supus în cadrul formării menționate instrucțiunilor acestuia.
(Hotărârea CJUE pronunțată pe 28 octombrie 2021 în cauza C‑909/19)
foto:neonbrand/unsplash.com
