25.6 C
Ploieşti
Wednesday, June 23, 2021
spot_imgspot_imgspot_imgspot_img
AcasăDrept penalCurtea Constituțională referitor la dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare

Curtea Constituțională referitor la dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa – se prevede în art. 118 Cod procedură penală. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuala anterioară.

Prin decizia nr. 236/2020 CCR a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.118 din Codul de procedură penală, CARE NU REGLEMENTEAZĂ DREPTUL MARTORULUI LA TĂCERE ȘI LA NEAUTOINCRIMINARE, este neconstituțională.

A reținut Curtea, printre altele, că “ persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

(…) Curtea observă că „dreptul“ martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecţia martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa. Însă, Curtea reţine că, deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obţinerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declaraţiei martorului – nu ar putea fi sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declaraţia de martor nu este inclusă în sfera noţiunii de probă obţinută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident.

Curtea constată, în aceste condiţii, că normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie.

Astfel cum s-a reţinut în precedent, dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional. “

(Decizia nr. 236/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial din 08 iulie 2020)

- LegalEasy -spot_img

Cele mai populare

Comentarii Recente