Potrivit dispoziţiilor codului de procedură civilă, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor.
Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul.
Dacă pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
Aşadar, competenţa teritorială aparţine în principal instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii: cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.
Soluționând un conflict de competență între două judecătorii, Înalta Curte a făcut următoarele precizări:
„(…) potrivit noilor reglementări în materie, noţiunea de „locuinţă” trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv.
O explicaţie a noţiunii de „ultima locuinţă comună” se regăseşte în procedura divorţului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin „ultima locuinţă comună” se înţelege ultima locuinţă în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe se face după caz, cu actele de identitate ale soţilor, din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţia autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a acestora.
Prin urmare, locuinţă comună reprezintă adresa la care soţii au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinţei comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
(…) exigenţele noţiunii de „locuinţă comună” nu impun ca cei doi soţi să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă.
Frecvenţa şi periodicitatea vizitelor care s-au derulat sunt suficiente pentru a contura o stare de fapt din care reiese faptul că soţii au înţeles să îşi consume relaţiile de familie la adresa mai sus menţionată.”
(ICCJ – Secția I civilă, decizia nr. 324 din 16 februarie 2017)
foto:element5-digital/unsplash.com
