„Principiul libertății contractuale conferă părţilor dreptul de a deroga prin convenţii de la normele generale ale dreptului civil, dacă acestea din urmă nu sunt imperative ori de ordine publică.
Sunt norme imperative cele inderogabile, care prescriu părţilor o anumită conduită ori interzic o anumită conduită sub sancţiuni specific determinate şi sunt de ordine publică acelea care răspund scopului de protecţie a unui interes public sau general.
În acest context, dispoziţiile art. 1822 C.civ., care reglementează răspunderea locatarului pentru bunul închiriat, nu au acest caracter, pe de-o parte pentru că norma prescrie o conduită generală, fără a interzice derogări sub sancţiuni determinate iar pe de altă parte, interesul ocrotit prin acestea este eminamente privat.
Prin urmare, această normă are un caracter supletiv, stabilind o conduită a părţilor de la care acestea pot deroga, stabilind în convenţii clauze speciale, cu un conţinut diferit.
Astfel, dispoziţiile clauzei din convenţia părţilor prin care se instituie obligaţia locatorului de a suporta toate reparațiile necesare, indiferent de persoana care provoacă stricăciuni ori degradări imobilului închiriat au caracter derogator de la norma generală şi în mod corect a stabilit instanţa de apel că ele prescriu părţilor o conduită diferită de cea prescrisă de dreptul comun, pe care sunt ţinute să o respecte în virtutea principiului de drept pacta sunt servanda.”
(ICCJ – Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1808 din 22 septembrie 2021)
foto:david-veksler/unspalsh.com
