Venisem în fața tastaturii să scriu despre cu totul altceva. Dar imaginea care mi s-a deschis ochilor, pe laptop, a fost a templului Borobudur. E un templu din Java centrală, în Indonezia.
Nu voi vorbi despre templu în cifre și nici nu-i voi face o descriere, toate astea se găsesc la o aruncătură de tastare pe Google.
Aș vrea să mă opresc asupra senzației de familiar, de apartenență la întreg pe care o avem când fie vedem o imagine, fie auzim vorbindu-se despre un loc îndepărtat unde am fost. Și ne amintim nu doar de loc, ci și de noi, de ziua în care am depășit ceea ce putem obține ușor, ceea ce cunoaștem, ori ceea ce suntem în fiecare zi. Când ne-am luat inima în dinți și am plecat departe.
Vizitarea locurilor îndepărtate, atingerea fină a unei culturi despre care știm prea puțin, admirația în fața măreției muncii și a pasiunii, toate acestea lasă în noi o amprentă de care poate nu suntem conștienți în rutina vieții.
Și-ntr-o zi, o fotografie, o frază activează vibrația locului, contextul în care l-am vizitat, ceea ce am simțit și ceea ce am învățat. Se rescrie o poveste.
Ne reamintim că există drumuri de făcut, că viața curge diferit pe alte latitudini și longitudini, că bogăția, bucuria ori sensul vieții sunt noțiuni care se definesc atât de altfel în funcție de țări și oameni.
Ieșim din pătrățica pe care societatea imediată ne-o alocă și reîncepem să căutăm ceea ce noi, cu apropierile și cu depărtările noastre, avem nevoie într-o viață pe care ne-am clădit-o din fațetele care ni s-au dat, dar mai ales din cele pe care le-am creat.
Depărtările despre care vorbesc nu trebuie să fie la capătul lumii. Cred că fiecare are depărtarea lui, atât timp cât implică descoperire, nou, învățare. Poate fi o depărtare bătută cu piciorul, atinsă printre rândurile unei cărți sau altfel. Oricum ar fi, depărtările construiesc aproape de tot, în ființa noastră.
Sursă foto: Leo Chandra Unsplash.com
