Efectele concedierii nelegale. Reintegrarea în funcţia deţinută anterior are loc doar dacă a fost solicitată expres

0
900

În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Aceste din urmă dispoziții au fost analizate de Curtea Constituțională, care a constatat conformitatea lor cu principiile Constituției.

Curtea a observat că dispozițiile legale criticate “reglementează consecinţele concedierii netemeinice sau nelegale, respectiv încetarea de drept a contractului individual de muncă la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

Dispoziţiile de lege reprezintă o concretizare a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară deciziei de concediere, aceasta fiind o consecinţă firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere.

Obligaţia angajatorului de a plăti despăgubirile operează în toate cazurile în care s-a constatat netemeinicia sau nelegalitatea actului de concediere, ope legis.

Spre deosebire de aceasta, reintegrarea în funcţia deţinută anterior poate avea loc numai dacă cel concediat solicită expres acest lucru instanţei judecătoreşti (…)

Reintegrarea salariatului în funcţia avută anterior  nu poate fi dispusă în situaţia în care salariatul nu a cerut prin cererea de chemare în judecată repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, anulate în cauză, instanţa de judecată fiind obligată să se pronunţe numai asupra cererilor cu care a fost legal învestită, cu respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

(…) textul de lege are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfăşurat cu respectarea principiului contradictorialităţii şi pe baza unui probatoriu pertinent şi convingător.

Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt (moment care nu poate fi stabilit decât la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti), instanţa va dispune anularea măsurii de concediere şi obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Desigur că, în cadrul acestui proces, oricare dintre părţi, inclusiv angajatorul, în calitate de pârât, are deplina liberate de exercitare a drepturilor sale procesuale, prin formularea de apărări, ridicarea de excepţii etc. pentru a-şi susţine cauza, iar instanţa de judecată va administra întregul probatoriu cu respectarea normelor speciale din <LLNK 12003     0923 2?1   0 32>Legea nr. 53/2003 – Codul muncii referitoare la jurisdicţia muncii (<LLNK 12003     0923 2?2 266 23>art. 266 şi următoarele), care asigură un cadru de soluţionare cu celeritate a conflictelor de dreptul muncii.

Prin urmare, Curtea nu poate reţine critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea accesului la justiţie, în condiţiile în care, pe de o parte, cadrul legislativ incident este unul de natură a contribui la soluţionarea cu rapiditate a litigiului şi, pe de altă parte, buna-credinţă a părţilor în exercitarea drepturilor lor procesuale este prezumată.

Totodată, Curtea observă că afirmaţiile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate privind legătura dintre despăgubirile solicitate şi durata litigiului pe fond, prin raportare la acordarea de termene de judecată, ceea ce nu ar afecta echitabilitatea procesului, nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, care să fie examinate de instanţa de contencios constituţional, ci reprezintă elemente care ţin de rolul instanţei de judecată de gestionare a procesului. (…)

Cât priveşte invocarea principiului egalităţii (…) Curtea a arătat că angajatul nu se află în aceeaşi situaţie cu angajatorul; în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă – angajator şi salariat – există o discrepanţă vădită din punctul de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să îi permită să îşi impună punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul – şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii <LLNK 11991     0221 202   1 32>art. 1 alin. (3) din Constituţie – este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică.

Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile <LLNK 11991     0221 202  41 33>art. 41 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, nu se poate reţine nici încălcarea <LLNK 11991     0221 202  16 23>art. 16 din Constituţie, părţile contractante nefiind în aceeaşi situaţie, ceea ce, după cum s-a arătat, justifică acordarea unei mai mari atenţii din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic (…)”

(CCR – Decizia nr. 3/2019, Monitorul Oficial nr. 360/9 mai 2019)