După pandemie

0
170

Este un aer de sfârșit de pandemie, ca în ultimele zile de școală, când încă ne trezeam prea de dimineață, dar merita, fiindcă fiecare zi ne apropia de marea vacanță de vară. Călătorim mai ușor și mai liber, restricțiile sunt ridicate treptat, vorbim de o reîntoarcere.

Folosim des cuvântul „normalitate” pentru a descrie viața de dinainte de martie 2020. Mă tot întreb dacă obiectivul este să ajungem fix la ceea ce eram înainte. N-ar trebui oare să facem un exercițiu de analiză, să determinăm ce-am devenit, ce-am învățat, ce ne-a zguduit în pandemie?

Ne-au lipsit ceilalți, aproprierea, râsul împreună în parc sau la o bere.

Ne-a durut privarea de libertăți pe care le integraserăm în actul firesc al vieții.

Am văzut un stat mult mai activ decât înainte, care a sprijinit cetățeni și firme.

Relația de muncă a parcurs etape importante legate de flexibilizarea acesteia, dar și de securitatea locurilor de muncă.

Am încercat învățământul online, care a mers greu, dar am deschis dezbateri cu privire la ceea ce înseamnă școala în secolul XXI.

N-aș vrea deci să „revenim”. Cred că este nevoie să mergem înainte, trecuți prin experiența, prin gândurile și dezbaterile acestor timpuri. Să ducem cu noi ceea ce s-a dovedit a trece „la bine și la greu” și să ne despărțim în pace de tot ce nu a trecut testul pandemiei.

N-aș vrea să pierdem începutul de schimbare, nici legat de învățământ, nici de relațiile de muncă, nici de sprijinirea sectoarelor vulnerabile.

N-aș vrea să ne pierdem de noi, cu fricile, frustrările, dorurile și speranțele ultimelor luni.