Anul acesta sărbătoresc mai mult decât ziua națională. Sunt câteva luni bune în care m-am lăsat dusă prin țară, fără să am vreun proiect de cercetare, ci doar așa, în mici momente de vacanță.
Câteva zile de respiro pe ici, pe colo, drumuri lungi, bătute cu mașina mea fabricată în Craiova, fiindcă sunt legată (și mândră) de industria autoturismelor și de oamenii ei. Și pentru că mi-e bine așa.
Pe drumurile de care vorbeam am ascultat podcastul Andreei Roșca, The Vast & The Curious, și-am fost însoțită de poveștile, sfaturile și experiențele „antreprenorilor, inovatorilor și pionierilor cu povești remarcabile” din România. Am învățat mult, dar mai ales am dobândit încredere în capacitatea noastră de a construi, de a merge mai departe, de a performa.
Am văzut locuri și lucruri urâte, la care mă așteptam, și unele absolut minunate, care m-au surprins de parcă aș fi vizitat pentru prima oară România.
Mi-am dat semna că discursul public este atât de superficial, negativ și dezlânat, încât devenim încet-încet robii unei imagini distorsionate despre noi și despre țară. Nu, nu suntem gunoiul Europei, așa cum nu suntem nici buricul civilizațiilor terestre și galactice.
Cred că ne trebuie un pic mai multă decență și echilibru în gândire și apoi în discurs.
Și-am găsit asta, în multe dintre locurile pe care le-am văzut și în care am fost cazată, în vorbele oamenilor pe care i-am întâlnit, în ceea ce am ascultat în poveștilor antreprenorilor.
Dincolo de zgomotul spart al discursului public, lacurile de munte tac adânc, plaurii deltei se mișcă ușor, oamenii făcuți să construiască, construiesc, există echilibru și speranță.
Port cu mine lunile mele naționale.
