Am văzut și eu, ca toată țara, filmarea cu profesoara de la Medicină care cerea să fie numită Doamna Doctor…
Nu cred că abordarea de mișto public generalizat este cea mai echilibrată ori cea potrivită. O reacție trebuie să existe, cu siguranță. În primul rând o reacție instituționalizată, care nu știu să fi fost transmisă în afara UMF și pe care o aștept.
Dar nu despre o persoană aș vrea să vorbesc, ci despre poziția dascălului. În mult prea multe cazuri, profesorul este depozitarul cunoașterii și al adevărului, micul zeu care, din înălțimile perfecțiunii sale, împrăștie praf de cunoaștere peste nefericiții ignoranți.
De prea multe ori comunicarea dintre profesor și elevi este marcată de autoritatea inflexibilă a primului și umilința dresată a elevului. Elevul este anchetat cu privire la greșelile sale, la temele nefăcute, la comportamentul care iese din linie.
Prea mulți tineri văd școala strict ca un spațiu al normativului și caută să-și găsească un drum pe care să fie cât mai puțin victimă a unui sistem care este perceput ca injust, punitiv, inflexibil.
Profesorului zeu nu-i pasă de tineri, ci de sine. Nu construiește drumuri, ci se îmbracă într-o poleială a titlurilor, a imaginii publice.
Despre asta cred că este, de fapt, filmulețul cu Doamna Doctor… Despre un sistem de învățământ cu prea mulți zei, despre incompetență, despre umilirea copiilor, despre uciderea personalității, despre conformism.
Desigur, nu tot sistemul e plin de zei. Sunt și profi muritori, plini de pasiune, care dăruiesc și cresc vieți. Sunt mult mai puțin vocali, n-au zorzoane și nici cete de aclamatori publici. Alta le este menirea și altfel bucuria.
