Viață vie

0
72

Drumul dinspre Fințești e impecabil, proaspăt așezat, cu asfalt negru și marcaj lucitor. Duce către viile vecine, crame cu ștaif și vinuri medaliate.

Dar eu vin tot pe drumul copilăriei, prin Năeni, să trec prin fața casei unde ne desfăcea tataie Gheorghiță nuci verzi și ne povestea incetișor și blând fragmente din război.

Pacea din vocea lui ne lua în brațe și nu ne lăsa să ne înfricoșăm de cruzimea frontului de est.

Casa e pe un deal, unde nu știu cum reușeam să jucăm fotbal, că panta era destul de mare și iarba până la genunchi. Dar noi fugeam după minge, n-aveam timp să ne facem probleme.

După ce las dealul pe dreapta, o pornesc pe drumul dintre vii, pământ bătătorit, cu șleauri de după ploaie și tufe de măceș.

Înaintez încet, cu un pic de teamă să nu mă rătăcesc. Teama asta e un alint de fapt, să-mi aduc aminte de când eram copil și alergam pe aici. Acum știu bine drumul. Plus c-am pus și-o inimioară în Maps, mai mult așa, de fală. Aici este via mea!

Pe drum, la trei cruci de piatra, fac la dreapta. Dreapta de tot, fiindcă jumate dreapta m-ar duce pe drumul de sus, care nu-mi place.

Viile sunt pline de culegători, e un zumzet de rod și oameni care au trecut anul în etapele viei. E sensul muncii lor.

Eu tot pe mămăița Lola o aud, râzând cu poftă, prima la cules, conducând parcă nu doar echipa, ci și rostul anotimpurilor.

Vin rar la vie, fiindcă-s multe altele de făcut. Dar via vine cu mine și-n drumuri, și-n cunoaștere, și-n vis.

Știu bogăția oamenilor simpli, a muncii brute, a unui râs din toți rărunchii, a modestiei și a asumării durerii. Și știu să trăiesc libertatea aia în care alergi printre vii, cu vântul, prin praf și viață.

Și-mi place vinul, normal.