De când a intrat în vigoare regulamentul privind protecția datelor cu caracter personal suntem cu ochii pe amenzile aplicate, pe regulile pe care chiar nu le putem ocoli, pe ce-a mai zis Autoritatea (aici nu e chiar multă muncă, fiindcă Autoritate tace mult și competent).
În același timp, alții sunt cu ochii pe noi. Acesta este momentul dezvoltării tehnologice în care ne aflăm. Supravegherea video a devenit un fapt obișnuit, la serviciu, în magazine și în alte spații publice.
Imagini sau informații audio-vizuale despre persoanele care intră în spațiul monitorizat sunt înregistrare și stocate. Desigur, persoanele în cauză pot fi identificate. Dreptul de a trece neobservat își pierde astfel conținutul.
În plus, indivizii pot fi numărați, catalogați, măsurați, transformați în ținte de marketing. Devenim cifre.
Dar modul în care terții utilizează datele reprezintă doar o parte a problemei.
Supravegherea video produce efecte semnificative la nivelul celui supus supravegherii. Mai mult sau mai puțin conștient, individul simte o presiune suplimentară de a preveni detectarea gesturilor care ar putea fi percepute ca anomalii. Comportamentul său se modifică pentru a corespunde cu ceea ce este perceput ca dezirabil de către societate. Devenim, astfel, piese conforme ale unui stas public.
Sub lupă, libertatea de a fi noi înșine se transformă în deviză scrisă lucios. Și atât.
Foto: Luca Bravo pe Unsplash
