Cred că-n perioada asta rea și încrâncenată soluția ar putea fi deschiderea inimii. Să lași oameni, animăluțe, cărți ori idei să vină către tine. Să îi primești, poate să le oferi și adăpost vreo clipă-două, să stabilești legături.
„Îmi pasă”, „pot să ajut”, „uite, sunt aici” se vor construi astfel într-un firesc pe care l-am uitat. Ne luăm atât de în serios grijile, reale de altfel, încât rămânem cu privirea pironită în noi, agitând și mai mult percepțiile.
Uităm un lucru simplu: celălalt e întotdeauna fascinant, merită ascultat și descoperit. Și de cele mai multe ori descoperirea celuilalt aduce un pic de cunoaștere a propriei persoane. Nu putem pune oamenii în clasificări stricte atât timp cât nici noi nu ne putem defini întrutotul. Drumul către celălalt e mai introspectiv și mai formativ decât s-ar zice.
M-a amuzat zilele trecute măsura luată într-o școală, după ce un elev a declarat că testul Covid era pozitiv. Liceenii au fost trimiși de urgență acasă, cu instrucțiuni clare să se conecteze, o oră mai târziu, la materia ce urma în orar.
Școala nu a știut să îi organizeze pentru a transmite un mesaj colegului bolnav.
Școala nu a avut timp să-i întrebe ce simt la auzul veștii.
Școala nu a găsit de cuviință să le spună că sunt timpuri grele, dar că va fi bine.
Școala a fost doar o instituție cu materii de predat, nu o „lucrare” cu și pentru oameni. Nicio inimă nu s-a deschis, dar s-a putut raporta cu mândrie faptul că situația a fost gestionată eficient și procesul de învățământ a fost minim afectat.
Eu cred că procesul de învățământ a eșuat lamentabil prin acele acțiuni. Fiindcă fără relație și comunicare, școala devine doar un maldăr de hărții și de cărți ferfenițite. Și ratează șansa de a transforma vremurile astea triste în prilej de cunoaștere și iubire. Școala ar trebui să fie, nu-i așa, despre devenire și iubire….
Imagine: Graffiti Street, Ghent
