Am avut cu toți câte un an mai prost, de care ne amintim cu tristețe, cu durere ori cu furie. 2020 însă rămâne mai cu moț, fiindcă și-a revărsat răul la nivel mondial. Pandemie… de câte ori am pronunțat cuvântul asta în 2020 și de ce puține ori până atunci. Dacă l-om fi pronunțat vreodată înainte.
E un an din care am învățat multe, totuși.
Rămânerea cu noi înșine, în spații mici.
Frica. Neîncrederea. Speranța.
A trebuit să ne punem întrebări despre lucruri știute, dar evitate în spatele unui paravan de vorbe mari și goale.
Ce este și ce trebuie să fie sistemul de învățământ? Cum sunt dascălii și cum ar trebui să fie? Cum sunt elevii și cum ar trebui să fie? Dezbaterea asta se înfiripă și poate că va genera mici progrese. Nu-s foarte optimistă, dar am speranță.
Am vorbit mult despre sistemul sanitar și despre medici. Desigur, n-a fost timp pentru reforme. Dar poate vom învăța ceva din experiența 2020.
S-a reglementat legislativ haotic, dar s-a încercat crearea unor mecanisme de flexibilizare a relațiilor de muncă. E timpul să ieșim din paradigma tranzacțională între salariat și angajator. Ambele părți pot mai mult și-ar fi util un cadru juridic adecvat.
Apoi 2020 ne-a arătat ruptura din societate. De la virusul care nu există, la cel fabricat în laboratoarele nu știu cui, la cip-ul din vaccin, la vaccinul miraculos, la pupatul de moaște ori purtarea a trei măști – pentru triplă protecție.
Învățământul, sistemul sanitar și cel legislativ trebuie să acopere această societate, așa polarizată cum e. Precum și pe fiecare dintre noi, cum ne-am descoperit în anul ăsta.
Deși l-am așteptat cu haine de gală, urări și artificii, 2020 n-a avut chef de glume. A fost un an care ne-a pus față în față cu noi, să ne vedem așa cum suntem și să tragem concluzii. Nu-i port pică, fiindcă, așa greu cum a fost, a deschis drumuri de explorat și de simțit. Și drumurile-s bune, fiindcă doar așa devenim mai noi.
