Netranspunere directivă în termen. România obligată la plata a 3.000.000 de euro către Comisie

0
89

România și Irlanda sunt obligate la plata către Comisie a unei sume forfetare în cuantum de 3.000.000 de euro și, respectiv, de 2.000.000 de euro.

Aceste două state membre nu au transpus în mod complet, în termenul prevăzut, Directiva privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului.

Directiva 2015/8491 urmărește să prevină utilizarea sistemului financiar al Uniunii Europene în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului.

Statele membre trebuiau să transpună această directivă în dreptul lor național până la 26 iunie 2016 și să informeze Comisia Europeană cu privire la măsurile adoptate în această privință.

La 27 august 2018, Comisia a sesizat Curtea cu două acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, considerând că România, pe de o parte, și Irlanda, pe de altă parte, nu au transpus în mod complet Directiva 2015/849 în termenul stabilit în avizele motivate respective, și, nici nu au comunicat măsurile naționale de transpunere corespunzătoare.

În plus, Comisia a solicitat, în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE2 , obligarea României și a Irlandei, pe de o parte, la plata unei penalități cu titlu cominatoriu zilnice, începând de la pronunțarea hotărârii, pentru neîndeplinirea obligației de a comunica măsurile de transpunere a aceleiași directive și, pe de altă parte, la plata unei sume forfetare.

Ulterior, Comisia a informat Curtea că se desista în parte de acțiunea sa în măsura în care nu mai solicita aplicarea unei penalități cu titlu cominatoriu zilnice, această cerere rămânând fără obiect după transpunerea completă a Directivei 2015/849 în dreptul român și în dreptul irlandez.

Prin două hotărâri pronunțate în Marea Cameră la 16 iulie 2020, Curtea a admis acțiunile introduse de Comisie. Astfel, Curtea a constatat, în primul rând, că, la expirarea termenului care le fusese stabilit în avizul motivat, România și Irlanda nici nu adoptaseră măsurile naționale de transpunere a Directivei 2015/849, nici nu comunicaseră Comisiei asemenea măsuri și că, prin urmare, acestea nu și-au îndeplinit obligațiile care le revin în temeiul directivei respective.

În ceea ce privește impunerea unei sume forfetare în prezentele cauze, Curtea a amintit că obiectivul urmărit prin introducerea mecanismului prevăzut la articolul 260 alineatul (3) TFUE nu este doar de a încuraja statele membre să pună capăt, în cel mai scurt timp, unei neîndepliniri a obligațiilor care, în lipsa unei asemenea măsuri, ar avea tendința să persiste, ci și de a facilita și de a accelera procedura pentru impunerea de sancțiuni pecuniare pentru neîndeplinirea obligației de comunicare a unei măsuri naționale de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu procedura legislativă.

Astfel, Curtea a statuat că o cerere introductivă a Comisiei care, precum în speță, solicită impunerea unei sume forfetare nu poate fi respinsă ca fiind disproporționată pentru simplul motiv că are ca obiect o neîndeplinire a obligațiilor care, deși a continuat în timp, a încetat la momentul examinării faptelor de către Curte, în măsura în care obligarea la plata unei sume forfetare se întemeiază pe aprecierea consecințelor neexecutării obligațiilor de către statul membru în cauză asupra intereselor private și publice, în special atunci când neîndeplinirea obligațiilor a persistat o perioadă lungă.