Nediscriminarea între salariați în funcție de tipul contractului de muncă

0
158

Principiul nediscriminării în raporturile de muncă își găsește aplicare și în cazul salariaților cu contract individual de muncă pe durată determinată.

Referitor la condițiile de angajare și de muncă, Codul muncii statuează că acești salariați nu vor fi tratați mai puțin favorabil decât salariații permanenți comparabili, numai pe motivul duratei contractului individual de muncă, cu excepția cazurilor în care tratamentul diferit este justificat de motive obiective.

În acest sens, salariatul permanent comparabil reprezintă salariatul al cărui contract individual de muncă este încheiat pe durata nedeterminată și care desfășoară aceeași activitate sau una similară, în aceeași unitate, avându-se în vedere calificarea și aptitudinile profesionale.

Atunci când nu există un salariat cu contract individual de muncă încheiat pe durata nedeterminată comparabil în aceeași unitate, se au în vedere dispozițiile din contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, reglementările legale în domeniu.

În plan european, principiul nediscriminării între cele două categorii de salariați este reglementat de Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999, privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată.

Făcând interpretarea acestui principiu, Curtea Europeană de Justiție a stabilit, în cauza C‑158/16, că legislația europeană se opune unei reglementări naționale care exclude în manieră absolută acordarea în favoarea unui lucrător pe durată determinată, în vederea exercitării unui mandat politic, a unui concediu în virtutea căruia raportul de muncă este suspendat până la reintegrarea acestui lucrător, la capătul mandatului respectiv, în timp ce acest drept este recunoscut lucrătorilor pe durată nedeterminată.