Dezîncrâncenare

0
98

Dezîncrâncenare. Nu știu dacă există cuvântul ăsta, dar mă tot gândesc de câteva zile la cât ne-ar ajuta dacă am ieși din starea de încrâncenare. Am impresia chiar că facem un titlu de glorie în a rămâne în părere și a arunca de acolo cu noroi, dar mai ales cu ură, în tot ce este contrar, indiferent dacă acest contrar ar însemna fapte, date statistice, argumente.

Stăm cu dinții strânși, privim încruntat, refuzăm noul, în orice formă ar fi sau ar veni, fiindcă noi deținem deja adevărul.

Ne afundăm dramatic în futilitatea soclului pe care ni-l construim, în stereotipuri, în lumea urletului și a frustrării. Fiindcă, într-un fel sau altul, realitatea va reuși să ne contrazică.

N-am soluție magică pentru dezîncrâncenare.

Poate ar trebui să ne oprim un pic din “știut”, din totul absolut în care suntem. Să stăm, pur și simplu și să respirăm.

Apoi, plini de oxigen, să facem o breșă mică-mică în scutul de încrâncenare. Să avem curajul să ne expunem, ușor și controlat, pentru a evita exploziile, să ne expunem, zic, la “altfel”. La nou. La ce-ar fi dacă.

Să încercăm un drum nou, când ne întoarcem acasă.

Să nu știm și să învățăm să facem ceva.

Să zâmbim pe stradă.

Să salutăm.

Și iar să respirăm. Și să mărim încă un pic breșa scutului. Să simțim lumea, așa imperfectă cum e. S-o acceptăm. Pe ea și pe noi. Să facem pace cu ceilalți, diferiți, cu gândire altfel, cu drumurile și opiniile lor.