15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naţionale pritr-o lege din 2010.
Conform obiceiului, aceeași lege a instituit obligația pentru autorităţile administraţiei publice centrale şi locale de a „sprijini material şi financiar organizarea de manifestări cultural-artistice şi de acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile”.
Ador aceste două sintagme „manifestări cultural-artistice” şi „acţiuni social-culturale”. Sună apetisant de gol și de fals. Poți ascunde după ele orice sărbătorică tradițională, cântare chioară, două vorbe cu pretenții de comunicare științifică.
Așa că 15 ianuarie devine mult prea adesea un discurs grotesc despre poetul [pauză] nostru [pauză mai lungă] național [voce ridicată, dar tremurândă]- Mihai Eminescu [privire orientată spre cer].
N-am cunoștință de vreun demers prin care să se fi cercetat și explicat prin școli ce este „cultura” și, mai ales „cultura națională”.
N-am întrezărit vreun interes de comunicare a unor informații științifice despre particularitățile culturii noastre și rolul acesteia în cultura europeană (atât cât poate fi acesta).
Refuzăm, de cele mai multe ori, să-l analizăm pe Eminescu în context european, de teamă să nu-i știrbim, Doamne ferește, aura. Mai bine povestim, din nou, un oarecum complici, despre relația cu Veronica Micle.
Dacă avem vreo ie, e o zi bună să o purtăm. Pe copiii de grădiniță e musai să-i punem să recite 2-3 strofe în fața prietenilor de familie. Câteva versuri peticite din Scrisoarea III om putea și noi să ne amintim. Și așa mai bifăm o sărbătoare, că de-abia a început anul.
Și-n atmosfera festivă și zornăitoare, poate ne retragem un pic în liniștea noastră pentru a ne întreba cine și cum suntem…
Imagine: Fragment din Henri Matisse La blouse roumaine
