Nu știu cum a fost la voi pe 31 decembrie, dar eu m-am amuzat să respect diversele obiceiuri și superstiții. Mai ales că mergând pe drumul ăsta avea alături vii și morți de la care învățasem sau alături de care mă amuzasem pentru fiecare amănunt pe care nu-l poți rata la „cumpăna dintre ani”.
Nu-mi place expresia „cumpăna dintre ani”. E hârșâită de atâta folosire, iar cumpănă poate avea și conotații negative. Și, dacă tot eram drumul superstițiilor, nu se făcea să mă gândesc la cuvinte „rele”.
Cum spuneam, aveam și roșu, aveam și o bancnotă, gânduri bune și tot așa. M-am pierdut repede în mulțimea zgomotoasă de gură cască, în voia lor bună, în îmbrățișări și bucuria de a fi împreună. Un împreună cald și fără pretenții, pe faleza luminată de artificii și zguduită de petarde. Poate că nici n-ar mai fi fost nevoie să mă înarmez cu atâtea obiceiuri de acasă, pentru a fi sigură – sigură că anul începe „cum trebuie”. Anul începea bine, oricum.
Nu, nu oricum. Fiindcă printre petrecăreții fără griji, printre hohotele de râs și sticlele de prosecco, treceau zâmbitori vânzătorii de trandafiri, de baloane colorate, de lampioane, de jucării zornăitoare, trompete și năzdrăvănii de pus pe cap. Erau la serviciu, aduceau bucurie în noapte. Nu insistau deloc, doar rezonau parcă la fiecare trandafir oferit ori țopăială de copil cu balon luminat.
În orele de dinainte de petrecere, când ne aranjăm hainele și coafura și toate nimicurile pe care trebuie musai să le avem la 12 noaptea, poate ar trebui să luăm cu noi și un dram de recunoștință pentru cei pe care nici nu-i mai vedem, dar care sunt acolo, pentru zâmbetul nostru.
Așadar, anul să ne aducă, pe lângă sănătate și bucurii, ochi să vedem și cuvinte să le mulțumim acelora care sunt la slujbă, dedicați și modești, pentru noi.
